„N-am plecat. Am rămas. Am rămas ca o vită chinuită, bântuită de frica de singurătate, de neapartenență. Am rămas ca un spectator paralizat, într-o sală goală, în fața scenei, pe care un bufon își joacă numărul prost. Am rămas pentru că n-aveam nimic și însăși înjosirea o primeam ca pe un privilegiu. Am rămas neînchizând un ochi toată noaptea, asfixiată de mirosul înțepător de usturoi, urmărind umbra viitorului pe pereții muți, privind individul de lângă mine, un kitsch de metrosexual, cu usturoi și fes pe cap. Dormea liniștit, ca porcul în noroi, scăldat în propiul ego dilatat și-n damf de friptură la cuptor.” - Febra orientală

„Anii mei de facultate n-au stat, din păcate, nicidecum sub semnul studiului, ci sub semnul eșecului și al lamentării sentimentale, deși dascăli de bunăcredință și de înaltă stofă intelectuală am avut. Le-am înlăturat brațul protector și vizionar pentru a-l apuca pe cel al degradării morale. Nici nu știu prin ce minune, în cei patru ani de telenovelă turcească, mi-au fost oferite, totuși, câteva șanse fulger de care nu am știut să profit. (...) Mintea și suflul îmi erau ocupate cu acea pasiune a orientalilor, atât de înverșunată și de falsificatoare.” - Febra orientală

„Anii mei de studenție n-au fost presărați cu bucurie, cu cenacluri literare, cu ieșiri bahico-inspiraționale alături de colegi, ci cu prostituție intelectuală. Șansele pierdute, oamenii de excepție ignorați, faptele scelerate și haimanalele adulate se războiau în mijlocul pântecelui meu asemenea unui făt neplămădit, iar eu, cu toate acestea, aș fi ales în încă un miliard de reîncarnări, aceeași cale a răului, înlăturând cu mefiență  orice intervenție a binelui.” - Febra orientală

„N-am vrut să recunosc și nu i-am spus niciodată că l-am iubit. Am lăsat de înțeles de fiecare dată, după fiecare noapte, că așa cum eu eram pentru el un parc de distracții, așa era el pentru mine, personajul unei cărți pe care, cândva, cumva, o voi scrie.” - Febra orientală

„Premeditase totul. Era pentru prima dată când vorbea corect, fără nicio greșeală în exprimare, ca și cum cineva scrisese în locul lui. Aerul mi se blocase în piept și toate obiectele din încăpere se metamofozaseră în monștrii siniștrii care mă închirceau cu loviturile lor. M-am așezat în genunchi lângă pat, am mirosit lenjeria pentru ultima dată, m-am ridicat, am aruncat o ultimă privire, am încuiat ușa tacticos în sughițuri de plâns, după care am coborât scările pe bâjbâite, căci nu mai vedeam nimic. Am aruncat cheile în cutia poștală și prin nu știu ce minune, cu un taxi rablagit, am ajuns în iadul din care plecasem, apartamentul în care locuiam cu repulsie, înghițindu-mi cu noduri fiecare firmitură de nefericire.” - Febra orientală

„- Dacă măcar pentru o clipă ai simțit ceva, cât de mărunt, pentru mine, lasă-mă să plec pentru totdeauna și nu încerca să mai dai de mine pe nicio cale. Îți va fi atât de ușor, încât numai o răutate sinistră te-ar putea îndemna să mai apari. Fă pentru prima dată un dram de bine și fii tu: rece, implacabil și ignorant, așa cum ai fost până acum. Eliberează-mă din lanțurile capriciului tău de moment și-oferă-mi realitatea ta: nepăsarea. Fii bun și dă-mi o șansă la uitare. Cineva m-așteaptă.

N-a schițat nimic, niciun gest, nicio privire, niciun impuls de a rosti ceva. I-am întors spatele într-o clipă, care acum cântărea cât veacuri. Mă îndepărtam de el cu cu picioare de plumb și cu junghiuri în inimă. N-am privit înapoi. N-a alergat după mine. N-am plâns. N-a strigat. Am tras aer în piept. A rămas nemișcat. Nu ne-am cunoscut. Te-aștept...” - Febra orientală

„Întorcându-și spatele către restul încăperii și trăgând după ea glezna vătămată, Olga descoperi un întreg univers în fața ochilor, îmbrăcat într-un decor halucinant de romantic, univers care-i cobora descompus pe esofag, așa cum muribundului îi alunecă ultima-nghițitură de apă, îmbălsămându-i intestinele. Cu trupu-i ofrandă și cu sufletul așezat pe talger de argint, șontâc, șontâc, adulterina noastră se oferea tot mai mult, cu fiecare pas chinuit, celor ce i se așterneau în fața privirii, căutându-și instinctiv pulsul tâmplelor, în încercarea de a-l reașeza sub piele. Toate purtau veștminte din alte timpuri și glăsuiau cu voci din alte portative. ” - Palmse

„În centrul unei grădini crude și luxuriante, o mămică, cu un trandafir galben prins între bucle, pe care curge voalat satinul unei rochii, își îmbrățișează și își sărută fetița cu o sete și o tandrețe de mac agățat în coadă de păun. Mama și fiica se privesc apăsat, scormonind în dragostea cu care se cuprinde un suflet în celălalt. Își pândesc în colțul buzelor reîntâlnirea eternă, acea cochilie în care se regăsesc de fiecare dată, tulburător de târziu, istovitor de devreme. Își dăruiesc una celeilalte îmbrățișarea. Tot universul între ele. În ele, toată moartea lumii ce le pândește, dăruindu-le toată viața pământului.” - Palmse

„Încercând să pășească viguros spre ușă, tabloul agățat pe peretele din dreptul acesteia o opri în fața lui. Cu respirația ușor dezordonată, zări un băiețel angelic, al cărui chip de porțelan era încadrat de zulufi culoarea blond cenușă. Acesta își odihnea trupul fraged și palma stângă pe blana argintie a unui lup sub care se prelingeau izvoare de sânge fierbinte. Colții lupului învins de moarte și privirea pierdută în melancolie a băiețelului creară o pauză în bătăile inimii ei. Buzele copilului purtau pe ele vopseaua aceluiași roșu de lavă proaspătă din sângele lupului, de parcă copilul și-ar fi înmuiat arătătorul fragil în lichidul cald și scurs sub lup și și-ar fi uns buzele cu el. Sau poate sărutase balta aprinsă de sub lup ca să-i simtă mai bine agonia?” - Palmse

„Oamenii-mi sunt perle. Fiecăruia i-am găsit una. Pe fiecare-l port și-l plimb prin salivă, jucându-mă cu limba pe toate tonurile lui. Pe fiecare-l sorb alunecos în tot luciul lui. Pe fiecare mă joc cu vârful degetului arătător, plimbându-mă printre nuanțele lui contrastante și fiecare mi-e o perlă așezată în colierul vieții, șirag atât de-ngust, de strâns, hoț de aer și de inimă. Pe fiecare-l port frecându-se de propria-mi piele și-l scobor, acolo, acolo, jos, jos în piept, în scoică.” - Palmse

„Cum porți, tu, dantelă, în palmele tale moarte deja, cea mai frumoasă dimineață! Am deschis vârful nărilor și al genelor de sub păturica puhavă care-mi răsfăța trupul de copil și am alunecat către cele două ferestre ale măruntei mele camere de țânc. Sticla stătea toată încremenită, pictată de ger în nervuri argintii ce pocneau multicolor în razele soarelui, purtând pe transparența ei o țesătură dumnezeiască de flori de gheață. Stropii de lumină țâșniți printre petalele acestora zbăteau în nervurile lor aripi de îngeri, îngeri decăzuți, luciferi nenorociți, frumoși. C-un Înger, îngerașul meu, am mulțumit în fața acestui dar și m-am apropiat și mai mult de ferestre, lipindu-mi limba de ele. Aburul cavității mele le-a topit, urâțindu-le, făcându-le din luciferi, îngeri simpli. Le-am mângâiat când își trăgeau o ultimă suflare, însă și căldura pielii le-a deformat, lăsând să curgă din ele dâre, ca-n urmele pe care melcii anilor mei viitori aveau să le traseze cleios de la buric încolo jos. Aș fi putut doar să le privesc. Doar să le respir. Doar să le cer să călătorească în mine și-atunci ar fi rămas luciferi. Luciferi care să mă urce în Rai, fără a mai cădea din el nicicând.” - Palmse

„Amintirea sfântă și blajină a sculpturii Pietà reașeza suflul vieții în ea, iar orele petrecute în fața acestei taine îi tămăduiau acum neantul din ea. Chipul transparent și înțelegător al Fecioarei, resemnarea din brațele care purtau pe ele trupul costeliv și inert al Fiului, poalele și faldurile șifonate șiroind peste trepte, sculptate atât de mătăsos și palpabil în marmură Carrara, baticul prelins pe lângă obrajii supți ai Mamei Îndurerate, toată neputința și toată Mântuirea acestei bucăți de piatră vie, mai vie decât viii și mai grăitoare decât vorba-n sine, toate acestea o înzdrăveniră pe Olga în sfârșeala ei măruntă. Întâlnirea ei cu Pietà îi scrijeli în bătăile inimii cruci, iar tic-tac-ul ei avea să fie dăruit pe veci Fecioarei Maria și Fiului Ei. Cu glezna ușor înzdrăvenită și cu pumnii mai puțin tumefiați, simțea cum era scociorâtă-n mușchi de-o cunună din sârmă, care prin ghimpii ei îi aducea totuși vigoare și încredere. Căpătă o forță dumnezeiască și știa că datorează totul miezului din blocul de marmură ciuruită cu gloanțe din cântări bisericești. Pietà o însoțea în surdină pretutindeni și-n Pietà își ferecase scoica. Își dărui perla ei și toate celelalte perle din scoică Fecioarei, cosându-le în taină pe toate pe faldurile straielor ei curgătoare. S-o fi prins Michelangelo asupra faptei, ar fi lipit-o de tavanul Capelei Sixtine, zdrobind-o până la lichefiere, fuzionând-o în albastrul posedat al cerului, pe care numai el îl găsise țesut în pânza lui Dumnezeu.” - Palmse

„Culegând bilețelul cu Prostul de Dumnezeu de printre sticlele făcute țăndări și privindu-l cum începe a se acoperi cu sânge, căci nara de mort nu putu fi îmblânzită, o clipă se sperie că scrisul fi-va acoperit cu totul și-n golul acela de jugulară tăiată, înfruntându-L pe Prostul, Prostul, Prostul de El, își șterse buzele cu hârtia, astfel încât să acopere cerneala cu sosul măruntaielor ei ieșit din sfincter. Să-l acopere pe Dumnezeu cu sângele ei, să-i înece prostia, să sugă cerneala scoțând-o cu totul din porii hârtiei și s-o înghesuie în măsele, s-o mestece și-apoi s-o scuipe în palmă și să-și întindă sub rochiță tot alfabetul, de jos până sus, de la a-urile tălpilor, la o-urile genunchilor, la s-urile vulvelor, la ș-urile sânilor și-apoi brusc la z-urile gelatinoase întinse de la buze înspre frunte, întinse-n moarte. Trezită ca din cea mai cotonogită mahmureală posibilă, începu a realiza ce pizda mă-sii se-ntâmplă în biroul ăsta blestemat, blestemată fii tu curvă cu ifose de copil, copil cu organe de curvă, ce ești.” - Palmse

„Ce mi-i cercul? Ce mi-i cubul? Pot să tai în două și-un cub, la fel de bine cum pot să sfărâm și-un colț de cerc. Iertare să cer nu pot! Fruntea de nisip o izbesc, căzută pe brânci, căzută-n genunchi. Iertare nu știu. Nu mă găsește. Scotocește iertarea asta după mine prin Rai, prin Iad, prin budă, prin făină, borcane și prin toate mormintele în care dorm de când s-o făcut ziua a șaptea. Făcut-am fost și-apoi murită tot în ziua a șaptea, zi de odihnă și nu-i nici urmă de Ea, odihna, nicăieri, așa cum nu-i nici urmă de vreo raclă în care să dorm.” - Palmse

„Lacul se lăsa clătinat sub undele lui ca-ntr-o plecare din care știi că nimeni nu te-așteaptă să te întorci, din care nici tu nu te mai vrei pe tine înapoi. Lamele de metal și sticlă alunecau prin el ciocnindu-se, împrăștiind peste tot numai și numai cioburi. Teii își plimbau buricele degetelor prin pletele vântului. Ieșea din matcă scuipând jucăuș cu nuferi înspre mal. Noroc că nuferii au lanțuri să-i ție înfipți în moarte. Ce-ar fi nuferii fără lațul lor? Cerul i-ar sorbi într-o clipită nesătul de-atâta alb. Ar sărăci pământul de îngeri cu nuferii izgoniți din funiile lor. Să stea Aici, pe pământ! Să hrănească Iadul.” - Palmse

„Prinde-i tu pentru mine palmele într-ale tale, de parcă eu i le-aș ține. Am pus din ele într-ale tale ce-aveam mai bun, moartea și viața de dincolo de ea. Am pus în ele crepuscul. Am pus în ele apus. Nu lumină. Nu întuneric. Ți-am așezat în ele pâinea mea după ce am binecuvântat-o și-am frânt-o, zicându-ți „Ia, mănâncă, acesta este trupul Meu!” Ți-am picurat în ele din pahar, zicându-ți „Bea din el, căci acesta este sângele Meu.” Îmbrățișează-l și rupe-l în două. Pentru fiecare din noi va fi o jumătate din el.” - Palmse

„Am rămas doar eu și lacul ochi în ochi, sub aerul tăiat în felii cu săbii de samurai. Când din nimic te-ntorci, nimicul se-ntoarce la rândul lui în tine. Ființa asta de fum, că fantomă mă tem să-i spun pe nume, era acum o părere. Asta-i tot ce lasă omu’ în urmă. O părere. O dâră de idee. Dacă și cu Parcă se plimbau c-o barcă. Dacă nu era, Parcă parcă se-neca. Clipele-n care palmele ei fură-ntr-ale ființei de abur ședeau acum înghesuite, contorsionate în lacătul templului acelui timp prezent. Prezent absent. Ea, Olga, tot ea. Lumină din lumină, oh, nu, nicicum. Nimic din nimic. Așa mai merge. Olga. Olga cu ale ei. Poante. Ștouri. Zicale. Nimicuri. Fleacuri. Fleacuri, caracudă. Fleacuri...” - Palmse

„Cu o întorsătură din grumazul înțepenit și cu buclele măturându-i umerii din care și-ar fi tăiat cu bucurie, oricând, o aripă jumulită pe care s-o fiarbă în ciorba cea de toate zilele, privi înspre dreapta, ironizând un înger plecat de foarte demult, într-ale sale, la cumpărături. Bișnițar de rugăciuni. Oborul, cu tarabe pe care se tranșează fără răgaz de trândăvie speranțe, e burdușit cu îngeri bișnițari. Se face comerț de rugi, de speranțe, de măruntaie, de amintiri. În oboru’ ăsta cu îngeri bișnițari, alți îngeri se-ocupă cu măcelăria. Care-or fi serafimii, care-or fi heruvimii dintre ei, nimeni nu știe. Până și Dumnezeu i-a uitat, amestecați în talciocul acesta, pe cimentul căruia curg mațe de rugi. Arhanghelii împart foi pe care veștile bune petrec. Oborul acesta e cel în care curg fără întrerupere rugăciuni în guri de canal.” - Palmse

„Olga se înveșmânta treptat în vinețiu, ca o mireasă înapoiată părinților. El îi dădu drumul din strânsoare grumazului, eliberând de durere moliciunea dintre picioare, smulgându-i animalic, cu muget, cu tot cu carne, cerceii din lobi. N-a scos un sunet. Cu urechile flendurite și cu sânge prelingându-se ascultător pe lateralele gâtului, n-a scos un sunet. În ochi nu-i mai încăpea apa. Curgea ca dintr-un mic robinet înspre piept, întâlnind șiroaiele de sânge, diluând plasma din el. Sânii păreau pictați pe deasupra cu rubin, singura piatră pură. Erau împodobiți cu vină. Șanțul dintre ei primea acel sânge ca pe-o ofrandă. Olga, cu bărbia în piept, cu pulsul în călcâie, privea inertă șănțulețul în care-i fusese nu demult așezat Dumnezeu, acel Prost cum îi zice el. Atunci stătea Dumnezeu, Prostul, și-acum curge sângele-ndoit cu apă stoarsă din ochi.” - Palmse

„L-a cuprins și l-a îngrămădit între brațele sale. Niciunul nu mai tremura. Și-a așezat obrazul drept pe unul dintre umerii lui, privind lacul, grădina, viața lipită de acest străin smintit, tiran, închipuit și laudele puteau continua la nesfârșit. Sub ochii ei, grădina, lacul, teii își schimbau, ca-ntr-o peliculă de film, gradual veștmintele, din vara-n care se-ntâlniră aici, în rotondă, în toamnă, în iarnă și în primăvară. O roată a anotimpurilor în timp real, învârtită parcă din forța acelei împreunări. Un calendar întreg se răsfoia înaintea văzului ei. Un diapozitiv cu anotimpuri. O clipă cu vară, toamnă, iarnă, primăvară și-apoi iar vară. Vedea și el. Deși nu-i putea zări ochii, îl simțea cu carnea ei cum vede diapozitivul acesta. Moarte, naștere, înviere, toate facerile lumii sub ochii ei. Ochii lor? Frunzele cu rugina lor, omătul sfărâmat, trandafirii îmbobociți, nuferii înfloriți, teii ticsiți cu floare, lacul ca un stroboscop de nuanțe reci, calde, terne. Descleștându-se din căldura trupului lui, cu ochii din nou în plină vară, plesnind de verde, vedea și auzea zecile de oameni care trebăluiau în jurul lor, în toate direcțiile. Fiecare avea o sarcină precisă, un traseu, o îndatorire desemnată și toți treceau pe lângă ei cu grijă, vrând parcă a se păstra discreți în ochii smintitului. Toți îl salutau reverențios, cu glas scăzut. Nici unul nu-i pronunța numele. I-ar fi plăcut să-l afle fără să întrebe. De fapt, i-ar fi plăcut să și-l amintească de-acolo de sub portret, însă gropița lui din bărbie biruise pleiada substantivelor proprii. Un scâncet de nou născut se strecura printr-o fereastră de la etaj, de data aceasta domol, ca-ntr-un soi de fericire.” - Palmse

„Carl îi ștergea cu obrazul lui mucii care, sub imperiul lacrimilor, nu mai conteneau a curge. Devenise instantaneu un general mucos. Apoi, își lipi fruntea de unul dintre lobii rupți, iar pe celălalt îl sărută. În jur ieșeau din țărână, ca din morminte, felinare. Totul se întuneca. Lumina felinarelor începea să pătrundă într-o ceață din care ningea cu particule. Ceața ningea. Ningea a ceață. Ceața ne ninge! Silabele de rugă ale Fecioarei suflau prin mâzga aceea ascuțită precum lama, în care din lumânările felinarelor nu curgea ceară, ci se țesea pânză de păianjen, de sus în jos suflând, plângând Sfinții pentru Ei și nu ei pentru sfinți. În plină zi, în plină vară, în mormane de verde crud, a coborât Moartea pentru ei în satul acela fără de loc, fără de nume și făr’ de noroc. Urletele lui Alexander o smulseră pe Olga din menghina aceasta necurată, cu ceață care îi ningea.” - Palmse

„Simțindu-i degetele presându-se într-ale ei, se eliberă în ele pe sine, modificându-și involuntar temperatura în mercurul din vene. Își așeză capul pe masă ca-ntr-o înfrângere colaterală. Pălăria i se mișcă, acoperindu-i acum jumătate de chip. El izbucni în râs. Nu fusese niciodată la circ. Își despleti mâinile dintr-ale ei și-i desfăcu panglicile de sub bărbie, apucându-i craniul între palmele care nu de puține secunde se spovediseră sub sutana palmelor ei. Îi ridică capul meticulos și i-l așeză peste boabele de cafea din gura larg deschisă a unui sac de lângă măsuță, aflat la aceeași înălțime cu tăblia mesei. Cu nările îndesate între boabe, Olga privea înspre Carl ca înspre o insulă pe care moartea umblă și locuiește parfumată. El îi întorcea craniul pe-o parte și pe alta, frecându-i-l de boabele de cafea, de parcă ar fi vrut să curețe de pe chipul ei ceva. Lui îi plăcea cum pleata ei cenușie se șerpuia printre boabe, iar ei îi plăcea cum el lua cu degetele mâinii drepte câteva boabe și i le îndesa între buze, ca mai apoi să strângă de obrajii ei cu-aceeași palmă, silind-o a le mesteca. Cu ambele palme începu să-i maseze scalpul, coborând apoi pe lobii urechilor, continuând cu maxilarele, urcând înspre frunte, coborând pe nas înspre buze, întețind acolo ritmul frecării, căutând parcă, cumva, să-i îmbrace pielea și părul în povești sud americane.” - Palmse

„Căsuța aceasta îi părea a fi prietena aceea visătoare, pe care n-o poți pătrunde și nici n-o poți fereca. Amica aceasta din lemn verde și alb, lemn atât de viu de parcă îmbrăca o carne făcută mănunchi în mușchi ce se rupea în trosneli de plăcere, cobora sfătoasă, cu piloni de piatră robustă, în lac, iar cu veranda albă, visătoare, întinsă de-a lungul întregii căsuțe, susținută de alți piloni din soiul acelora de la intrare, cu veranda făcea incantații asupra nuferilor. Arunca blesteme-n rugile ei fierbinți către petele acelea de alb, trandafiriu și galben și verde, scuipate din gâtlejul lui Monet. O flegmă în care să înoate toate nuanțele lumii. Pereții verzi de lemn ai verandei adăposteau țăruși în care se agățau ghivece cu mușcate fierbinți, aplecate înspre ochiul acela întunecat de apă. Să ieși pe-acea verandă împușcată cu mușcate de vișină, iar prin acul urechii unui nufăr să le vorbești undelor lacului. Nu apucă să-și termine gândul că el o trase înăuntrul clădirii. O cupolă întunecată și colosală stătea așezată deasupra capetelor lor, iar aburul dens al apei fierbinți le încețoșa privirea, picurând alert și blajin de pe pleoape, în jos, inundând cristalinul. Purtau văzul unui nou născut în ochi și-n piept simțuri de gheișă. Lumina atât de îmbâcsit de caldă și de tremurândă a lumânărilor le deslușea doar contururi amestecate, însă orbi în privire și vii în auz, mai mult orbecăiau. Abia se zăreau unul pe celălalt, dar culmea ironiei, se priveau mai mult ca oricând, zăbovind prostește unul asupra celuilalt, atingându-și palmele spre a se frânge, până a opri circulația sângelui împrăștiat prin ele. De parcă arbitrul ar fi sunat din fluier momentul acela, începură în tandem a scoate straiele unul de pe celălalt, lăsându-le a curge sub ei ca dintr-un nai împerecheat cu un flaut stingher, iar marmura udă primea tânguirea asta de suflete, ospitalieră cu veștmintele care se odihneau acum pe ea. Lui Carl îi fusese lesne a o lăsa goală ca pe-o capelă, însă Olgăi îi trebui ceva dibăcie în a-i îmblânzi nasturii sacoului militar și butonierele de la mâneci. Cămașa lui fu nărăvașă, dar după îndelungi trânte cu găoacele lor, nasturii se predară fără a scrâșni. Interveni și el pe bâjbâite. Pufniră în râs de câteva ori în timp ce degetele lor se-ncrucișau unele-n celelalte. Cât de ușor desfăcu el cei câțiva năsturei de la spate ai rochiei de satin îmbibat în mulți vapori de apă și cât de tandru i se prelinse satinul pe trupul conturat îndrăzneț, sărutând pământul în cădere. Ajunsă la pantaloni, Olga nu îndrăzni. Făcu Carl onorurile. Goi, uzi, tremurând în semiîntunericul amestecat cu aburi și dâre de lumină regurgitate de către lumânări, se îmbrățișau prostește de însetați, stângaci ca doi puștani, lipind ciob cu ciob androginul cu cleiul din ei. Formele lor se renegau unele pe celelalte într-atât de mult încât nu simțeau sâni, piele, carne, mușchi, păr, organe sexuale definite prin îndârjirea lor de-a se cunoaște. Numai tensiune strunită prin pauzele în care sufletul își trage celălalt suflet, atâta tot puteau percepe, atâta tot și nimic mai mult sau mai puțin. O săltă de fese și-o încolăci în jurul bazinului lui, purtând-o așa cu toată greutatea păcatului din ea în cealaltă încăpere, la fel de-ntunecată, identic înecată în abur gros și fum de lumânări, așezând-o pe-o băncuță de marmură, pe care Olga o simți alunecoasă și plăcut încălzită în pântecul ei. Carl îngenunche între picioarele ei ca-n catedrala aia în care nu intri ca să te rogi, ci doar ca să-ți derulezi ascunsele porniri bolnave, cerșind iertare cu inima aia împuțită și rău făcătoare pereților care tac, înflorind în tine mugurii deznădejdii. Își sprijini tâmpla dreaptă de coapsa ei dreaptă interioară, respirând apăsat în crăpătura ei, de parcă căuta versul acela cu care să-și încheie poemul, dar nu-i da de capăt. Acum nu doar respira trimițând vânticele scurte înspre miezul ei, ci chiar mai și icnea, de parcă urma a-i vomita între picioare. Încheiase poemul, dar nu găsea un titlu. Olga simți poticneala din el și-i mângâie perciunii, apoi gropița, ca mai apoi să-i șteargă buzele de boabele de apă spânzurate pe ele. Îl apucă de tâmple și-l vârî între coapsele ei ca-ntr-un soi de sărută pământul acesta, venetic ce ești, iar el își scăpă limba în borcanul cu miere și se-ndulci ca zeii binecuvântați cu o ofrandă nedreaptă. Cu foame în pântec se ospăta din darurile ei și-n stomac numai bule de aer purta, de parcă săruta, înghițind mai apoi, nori, numai și numai nori. În tălpile Olgăi coborau toți sfinții aceia înțelegători și darnic părtinitori cu plăcerile cărnurilor, în dauna celor care citeau rugăciuni. Și plăcerea cărnii poate fi în final și până la urmă o rugă, o rugă curată și asumată a condiției mizerabile de ființă umană, ființă în care organele condamnate mai mereu la blamare se spală cu singura agheasmă pe care ele o cunosc, apa aceea vie și cleioasă, care le liniștește în trecerea ei prin albie, curățându-le de nevoi. Olga și Carl înălțau o rugăciune comună de mulțumire către Dumnezeul acela, care le-ar fi putut inhala bucuria aceea pură și umedă de a fi contopiți întru spirit născut din întrepătrundere de cărnuri adânc simțitoare. Lăsați degetul acela spurcat jos și slăbiți și din sprânceana aceea arcuită întru superioritate, căci și prin voi curge sânge, căci și în voi se frământă carnea, oricât de mult v-ați zgâi cu mintea aia fără prihană înspre Ceruri, înspre El. Și voi sunteți carne și sete și sânge, și-n voi e-un creier care accelerează circulaţia sângelui spre organe, și-n voi bătăile inimii şi respiraţia se intensifică, și-n voi sistemul nervos central devine activ, transmițând semnale de plăcere spre creier, și-n voi numeroase terminaţii nervoase vorbesc, protestează și-și obțin drepturile. Și voi sunteți carne și sânge care vă irigă. Și vouă vi se spală toate cele de jos.” - Palmse

„Continuă să sărute conturul fiecărei petale crescute pe muntele ei venerian, fără a coborî mai mult, gingaș, alene și meticulos de parcă servea un ceai și nu o fleică. Palmele Olgăi făceau rotocoale printre buclele lui, căutând un rost în toată bucuria asta mare pe care tocmai o săvârșeau. Pulpele tremurau abia atingând marmura cu vârful degetelor lor, ca-n zborul acela de libelulă în care se pot sorbi doar culori deasupra apei. Fericire măruntă în toată plinătatea nimicniciei ei. Miez cremos de bomboană proaspăt strivită-ntre dinți. Umplutură dulce de plăcintă proaspăt mușcată-n aluat. Se ridică dintre picioarele ei, o ridică și-o așeză din nou cu ele încrucișate în jurul bazinului lui și o purtă înapoi spre locul în care rochia de satin i se odihnea. O așeză cu fundul pe ea, după care îi așeză o lumânare aprinsă între palme. Trase satinul zemos de sub ea și se-apucă să i-l așeze pe trup. Lumânarea lăcrima pe degetele Olgăi, însă din ochii ei niciuna. Buzele ei, în schimb, plângeau în ele un soi de bocet de-ngropăciune, zâmbind suav.

- Pune lumânarea pe marginea verandei, afară, și-ntoarce-te. Ești răni toată pe degete de la ceară.

- De-ar fi numai pe ele.

Îndeplini porunca, trăgând în piept aer curat ca-n miracolul Învierii. Așeză lumânarea pe marginea verandei dinspre lac și savură lama subțire a făcliei, care tăia semiîntunericul instalat deja. Cea mai lungă zi din an murea spre a se naște din nou. Simți palma lui stângă sub pletele ei și-o perie generoasă și moale care i le pieptăna. Din plete, una dintre palme coborî pe unul dintre sâni, plimbându-l de ici colo în rotocoale, ca mai apoi să i-o strecoare Olgăi sub satin. Lacul, privit așa, cu palma lui Carl umblându-i printre perdele, părea un mort frumos cu ochii vii. Lăsă peria pe marginea verandei, scoase palma din ea, apucă fragil lumânarea, luând-o cu ei, și-apoi o trase pe portița din fier forjat, înapoi înspre rotondă, acolo unde toate se făcură spre a se fărâma.” - Palmse

„Își propti obrazul drept în palma lui de parcă în pântec s-ar pune sămânța unui prunc. Îl ridică de pe scaun apoi, și-l luă de palma stângă spre a-l conduce în sus, pe scări, spre dormitor și nu știai care-i gazda și care-i musafirul. Odată ajunși sus îl rugă pe Carl s-o ducă în camera lui Alexander. Pruncul dormea ca-ntr-o placentă roditoare, veșnic tânără. Ea îl ridică pe brațe și-l purtă până în dormitorul Lor, așezându-l în mijlocul patului, între broderiile proaspete și moi ale lenjeriei. Alexander nici nu se clinti. Ofta din când în când blajin. Își scoase rochia pe cap și se îndreptă înspre măsuța cu oglindă, așezând straiul pe marginea spătarului de la scaun, întorcându-se în toată plenitudinea cărnurilor inimii ei înspre pat. În drum trase și draperiile, căci în acel ținut, în zilele acelea din an, noaptea chiar uita să vină și ziua uita să plece. Se așeză în fața lui, deșfăcându-i și lui, rând pe rând, straiele nobile, atârnându-le de marginea patului. Goi, goi, goi, goi de tot, se-mbrățișară câteva minute bune, atât de bune de-ar fi mers puse-n rugăciuni de Ceaslov. Olga-i făcu semn să se întindă pe pat lângă fiul lui. Se-ntinse și ea și trase peste ei cearșaful cu broderii timide, cearșaf ca o cortină de nori pe care s-apasă Înălțarea. Carl în dreapta pruncului, Olga în stânga lui. Ca o Treime. Și-au încolăcit palmele pe burtica lui, el cea dreaptă, ea cea stângă și-au căzut în somn adânc. Carl cu zâmbetul pe buze. Alexander gângurind a căldurică.

Nu la mult timp după aceea, Olga deschise larg ochii ca dintr-un țipăt ascuțit, ieși de sub măruntaiele lacului Iad, ridicându-se. Îi privi cu lacrimi de plumb sub pleoape. Luă cărticica de rugăciuni de pe noptieră în mâna dreaptă și coborî, așa goală cum era, scările. Din hol intră în salonul de muzică și cuprinse cu palma mâinii stângi vioara de pe pervaz. Ieși iar în hol. Salută orologiul. Făcu o reverență. Traversă salonul de bal, lovind în pian cu vioara. Coborî apoi treptele terasei. Traversă grădina, goală cum era. Se-nclină în fața fântânii arteziene. Făcu o reverență. Ajunsă-n rotondă sărută fiecare pilon în parte cu buzele arse, după care, coborând cele patru trepte, se urcă în barca albă. Așeză pe podeaua ei cărticica de rugăciuni, în care strecurase bilețelul, puse alături vioara și se porni a vâsli spre mijlocul lacului. Nici zi, nici noapte nu mai era. Iadul cu toată frumusețea lui o înghițea în timp ce se scufunda în pântecul de apă, cu brațele întinse, cu cartea de rugăciuni în palma dreaptă și cu vioara în cea stângă. Buzele și le deschise încă de când undele blânde ale lacului îi acoperiră țeasta cu pletele-i împrăștiate. Sub nuferi albi se căsca numai și numai Iad. Pe fundul Iadului, Olga. Acoperită de nuferi și lacul plânge peste ea.” - Palmse